Mircea (Badea, nu cel Bătrân) şi turcii

Acum vreo 10-15 ani toată lumea mă întreba cine este idolul meu, dar eu nu aveam niciun răspuns de dat. Da, îmi lipeam afişe cu Joe Lando şi Jason Priestley pe uşă, visam să-l văd pe Al Pacino la ceremonia Oscarurilor, îmi doream să fiu la fel de frumoasă şi descurcăreaţă ca una dintre prietenele mele, dar nu aveam un idol. Poate mama, dar pe ea aş numi-o mai degrabă model. Ei bine, acum, la venerabila vârstă de aproape 28 de ani, cum spun unii, m-aş putea hazarda spunând că Mircea Badea a devenit, subit şi (sper) iremediabil, idolul meu. Evident, este vorba de o exagerare datorată euforiei pe care mi-a provocat-o vizionarea videoului de mai jos, dar cum să nu recunosc faptul că devorez aproape toate înregistrările cu emisiunile sale, că nu-mi pasă dacă depăşesc limita de descărcări de pe Internet şi că al meu gât se resimte după şirul de gesturi aprobatoare la care îl supun în timpul vizionărilor?

În acest video Mircea Badea vorbeşte despre meciurile Croaţia-Turcia şi Olanda-Rusia. Eu nu am avut ocazia să urmăresc decât finalul celei de-a doua partide, dar m-am informat în legătură cu evoluţiile echipelor şi nu pot spune decât că vorbele lui Mircea Badea exprimă exact ceea ce creieraşul meu rumegă de cîteva zile. În stilul său flegmatic, dar extrem de profund, realizatorul emisiunii "În gura presei" include aceste două înfruntări în categoria lecţiilor de viaţă, lăudând îndârjirea jucătorilor turci (şi ruşi) şi lipsa cuvântului "resemnare" din vocabularul acestora. Cu astfel de demonstraţii de ambiţie, cine mai are nevoie de cărţi si filmuleţe motivaţionale?