Montreal Rules Monopoly

While reading about the new Monopoly version, I was extremely curious to find out which cities would replace Boardwalk and Park Place, the two spots I would be able to kill for while playing the game. My husband knows the drill and even when he ends up with both of them, we still work out some sort of a deal and they become mine.
Big was my surprise (and disappointment) to find out that MONTREAL ( say what?) would be taking Boardwalk's place, while Riga would come in second, on the Park Place spot. Montreal, you say? How about Rome, Madrid, London, Barcelona? Why Montreal? And why are there three Canadian cities on the board? The answer is simple: Canadians are a very proud people, I have to give them that, and are French Canadians are even worse. They knew about the proposal, they voted, and they got it.
I know that from now on I'll be fighting for the light blue, red and orange properties, all for sentimental reasons.
The winning cities are:

Dark Blue: Montreal, Riga
Green: Cape Town, Belgrade, Paris
Yellow: Jerusalem, Hong Kong, Beijing
Red: London, New York, Sydney
Orange: Vancouver, Shanghai, Rome
Magenta: Toronto, Kyiv, Istanbul
Light Blue: Athens, Barcelona, Tokyo
Brown: Taipei, Gdynia

By the way, Toronto is so much more beautiful than Montreal. And Quebec is absolutely gorgeous. And I'm kind of sad that Bucharest (or Constanta :-D ) are not there, but what could I expect?

Source: CTV

Is the 3rd Time Really a Charm?

These last few weeks, my stomach has behaved like one of those super duper Whirlpool washing machines, 'cause what would my life be without these self provoked adrenaline rushes? So I got accepted at the UAB, and after reconsidering all my options, I pretty much decided to stick with it and give up on Granada, because by the time I would get an answer from them I should already be in Barcelona, and I'm not THAT big of a risk taker. Although you never know what I could cook up at the last minute.

Next step, buying a plane ticket, of course. After long hours of browsing the Internet and calling travel agencies, I've finally found a 520$ ticket to Barcelona for September 25 (Air Transat kind of rocks, btw! For now, at least...). It looked good to me, since I knew that I had to show up for registration on September 29 & 30, so after harassing my husband with messages and phone calls for about an hour (it's a miracle he didn't get fired!), I decided to buy it. After having sung "Kumbaya" and danced around the fire for joy, the next day I get a welcome message from the UAB and a handbook, which also mentioned that the first semester starts on September 15. Madonna, what do I do now?!!! Miss two weeks out of a one-year Master's programme? No way I could do that. First thing was to send my best wishes to those who offer all this "clear" information, after which I spent another day or so (until half an hour ago, to be more exact) looking for a similar plane ticket before September 15. After many calls, e-mails and an additional 150$, it looks like I'll be leaving September 13... well, almost September 14, since the departure time is 10.05 pm, so I shouldn't have too much bad luck. The plane will probably spend two extra hours on the runway anyway, so I'm safe.

While freaking out over the ticket issue, I was also looking for housing. Can't really afford to stay in Barcelona, and I don't se the point in living too far from the university, so I set my eyes on the university campus in Bellaterra. I would like to live alone at first, until I know whom I'm moving in with, so I decided to rent an individual room for about 270 euros. Same thing, write to them, wait for an answer... "We're sorry, these appartments are only for Bachellor's level students, but we'll be happy to offer you an individual room in our new appartments for students at the Graduate level for only 745 euros a month. Or you could share a room for half of this amount." Don't you say so! I'll get back to you once I speak with my manager. So now I'm still looking for a room and waiting for some answers. Plus other things, 'cause I just like it that way.

Truth is sometimes I get tired. I'm getting close to needing some kind of stability. It's true that I'm married, so I do have a family, but I would like to be able to call a place "home", to have a decent job, and make babies. On the other hand, my adventurous spirit and my eternal search for that Spanish experience won't let me rest until I've done my best to achieve my goals. People have always said to me "It's your age that gives you the guts to do it." I was told that when I left Romania, at 19. Two years later, my cousin gave me this line when I left for Canada, under a bit of an adverse omen. She was 30 at the time. Well, now I'm in between 27 and 28 years of age, and I still get that "It's your age..." phrase when talking about Spain. I don't think that's true. I wouldn't have the same guts if I were 70, obviously, but up to some point I think my main drive is my relentless ambition. It may also be stupid ambition, but it's mine and I have to pursue it. I get scared sometimes, I worry a lot, but I need to go on. I know my decisions affect other people, but I'm really doing my best to find a ballance here. I'm trying not to be too selfish, but I also have to follow one of my biggest dreams. I wouldn't want to resent anyone for the rest of my life for not having been able to take this chance. And I honestly do appreciate all the support I've been getting.
So here I am, shooting for the unknown for the third time. Hopefully, it will be the last time. But it might as well not be. We'll see.

Photo source: mind-mapping.co.uk

Luaţi un SEXAPIL şi o aspirină de două ori pe zi

Acum un an râdeam pe ascuns de spanioli, care au luat anumite cuvinte din engleză şi le-au tradus literal în limba lor. Astfel, "hot dog" a devenit "perrito caliente" ("căţeluş cald") şi "heavy metal" este "metal pesado" ("metal greu").
Ei bine, acum, în timp ce verificam un cuvânt în DEX, am rămas stupefiată la descoperirea cuvântului "sexapil". Am zis c-o fi vreun medicament descoperit de curând, aşa că m-am apucat să-i citesc definiţia; la câte boli mă apasă pe mine, sigur mi-ar fi fost util într-un fel. Din păcate (sau din fericire), se pare că singurul lucru pe care îl poate vindeca este lipsa de... companie, desigur. A nu se confunda cu Viagra. Rezultă faptul că ne-am săturat să folosim versiunile româneşti precum "nuri" sau "farmec", şi-am apelat la limba engleză. Eu chiar n-am nicio problemă cu asta, având în vedere propriul mod de exprimare, dar parcă era mai bine să lăsăm cuvântul scris ca în engleză, decât să-l stâlcim în halul ăsta.

Mircea (Badea, nu cel Bătrân) şi turcii

Acum vreo 10-15 ani toată lumea mă întreba cine este idolul meu, dar eu nu aveam niciun răspuns de dat. Da, îmi lipeam afişe cu Joe Lando şi Jason Priestley pe uşă, visam să-l văd pe Al Pacino la ceremonia Oscarurilor, îmi doream să fiu la fel de frumoasă şi descurcăreaţă ca una dintre prietenele mele, dar nu aveam un idol. Poate mama, dar pe ea aş numi-o mai degrabă model. Ei bine, acum, la venerabila vârstă de aproape 28 de ani, cum spun unii, m-aş putea hazarda spunând că Mircea Badea a devenit, subit şi (sper) iremediabil, idolul meu. Evident, este vorba de o exagerare datorată euforiei pe care mi-a provocat-o vizionarea videoului de mai jos, dar cum să nu recunosc faptul că devorez aproape toate înregistrările cu emisiunile sale, că nu-mi pasă dacă depăşesc limita de descărcări de pe Internet şi că al meu gât se resimte după şirul de gesturi aprobatoare la care îl supun în timpul vizionărilor?

În acest video Mircea Badea vorbeşte despre meciurile Croaţia-Turcia şi Olanda-Rusia. Eu nu am avut ocazia să urmăresc decât finalul celei de-a doua partide, dar m-am informat în legătură cu evoluţiile echipelor şi nu pot spune decât că vorbele lui Mircea Badea exprimă exact ceea ce creieraşul meu rumegă de cîteva zile. În stilul său flegmatic, dar extrem de profund, realizatorul emisiunii "În gura presei" include aceste două înfruntări în categoria lecţiilor de viaţă, lăudând îndârjirea jucătorilor turci (şi ruşi) şi lipsa cuvântului "resemnare" din vocabularul acestora. Cu astfel de demonstraţii de ambiţie, cine mai are nevoie de cărţi si filmuleţe motivaţionale?

Un trădător nenorocit

L-am intrebat astăzi pe un amic turc cum îl privesc conaţionalii săi pe Hakan Yakin, jucătorul de fotbal cu dublă cetăţenie care a marcat unicul gol al Elveţiei contra Turciei. Văzusem reacţia protagonistului, am inţeles că i-a fost greu să dea gol în poarta unei ţări al cărei cetăţean este, dar mă interesa să ştiu cum îl văd ceilalţi. De la colegul meu am inţeles că este încă iubit şi admirat în Turcia, chiar dacă joacă la altă echipă, şi că nu anticipează reacţii negative în urma evenimentului de astăzi. Nici eu n-am auzit huiduieli după marcarea golului.

N-am putut să nu-mi aduc aminte de injurăturile care mi-au fost adresate de-a lungul timpului de către mulţi români care aflau că am plecat din ţară. De la "trădătoare" şi "laşă" pînă la cuvinte pe care nu le-aş reproduce vreodată, lista a căpătat proporţii considerabile în cei 8 ani de când fac parte din diaspora româneasca. Şi eu nici măcar nu sunt persoană publică. Evident că m-am întrebat cum s-ar manifesta românii dacă un jucător "de-al nostru" (sau "de-al lor") ar fiinţa în echipa altei ţări şi, pe deasupra, ar mai şi înscrie un gol într-un meci împortiva României. Hmmm...

Politistii balerini

Sa mai aud pe careva ca se repede la politisti, ca-i invinuieste pentru orele pierdute prin diferite birouri sau ca ii considera prosti! Pe langa faptul ca muncesc zi de zi pentru a ne asigura securitatea... adica siguranta, da, si stau in ploaie si zapada numai pentru ca noi sa ajungem acasa si sa ne bucuram de chipurile zambitoare ale familiei... ei bine, pe langa toate astea, aflu acum ca domnii din Timisoara au inceput sa ia lectii de balet, pentru a se dovedi nu numai utili cand dirijeaza traficul, dar si gratiosi. Singura mea temere este ca soferii vor fi pur si simplu hipnotizati la vederea unui astfel de spectacol si vor uita sa mai plece din intersectie.

7 minuni ale Romaniei

Pentru ca ma tot feresc de pastrarea unui ton pesimist, as vrea sa enumar si cele 7 minuni romanesti din sufletul meu:

1. Mama
2. Mamaita
3. Marea Neagra - plaja iarna, faleza de la Cazino, stabilopozii acoperiti de gheata (pe care i-am vazut doar in poze)
4. Muntii plini de zapada si mirosul de fum care ma trimite cu gandul la Craciun
5. Toate cartile care mi-au fericit anii, de la "Povesti nemuritoare" si istorisirile lui Creanga, pana la proza fantastica a lui Eliade, iubirea mea din adolescenta. Ce vremuri!
6. Bucuria de-a merge "la tara". Eu nu am avut bunici la tara, dar cat mi-as fi dorit!
7. Copilasul sau copilasii mei - vor fi minunile mele si vor fi romani.

7 ma tot urmareste :-)

Meplusmyself m-a intrebat care sunt cele 7 lucruri cu care ma lupt in Romania. Eu imi voi lua libertatea de-a enumera aspectele care ma deranjeaza in privinta Romaniei sau a Canadei, specificand despre care e vorba la fiecare afirmatie.

1. Canada - indiferenta oamenilor ma revolta fara incetare. Faptul ca acum 2 ani mama, care ma tine pe un piedestal presarat cu diamante, mi-a spus ca m-am schimbat, ca sunt mai rece si mai rea, mi-a ridicat niste semne de intrebare si a initiat procesul de "recuperare". "Supravietuirea" in cadrul unui sistem este de multe ori rezultaul adaptarii la sistemul respectiv... I guess. Unul din motivele pentru care am ales sa plec.

2. Romanii care pleaca in strainatate - ura si invidia pe care romanii nu pregeta s-o manifeste fata de concetatenii lor cu fiecare ocazie. Printre cei care mi-au provocat greutati, romanii ocupa un loc fruntas. In al doilea rand, nenorocirile pe care unii dintre noi le fac in alte tari si pentru care avem toti de suferit.

3. Canada - usurinta cu care canadienii acuza alte tari de rasism, in timp ce ei isi ascund adevaratele sentimente si faptele in spatele unui chip indiferent sau zambitor, depinde de situatie. Faptul ca imi spun ca vor sa mearga in Romania sa salveze tiganii!!!, dar ca de multe ori ei iti ignora cv-ul daca ai un nume strain.

4. Romania - faimoasa lama de Orbit sau bomboana primita in loc de rest.

5. Romania - usurinta cu care angajatii oricarei institutii presupun ca le esti inferior si ca pot tipa la tine sau ca te pot ignora.

6. Romania - modul in care epateaza niste lichele care au avut destul noroc pentru a fura sume exorbitante.

7. Romania - faptul ca nu mai am pe nimeni acolo, cu exceptia mamei mele... poate si a tatalui meu, cine stie.

Welcome Back?

Back in Montreal after an absence of 6 months... The same streets, same sad-looking people, same humid heat that dries your throat and sends you hiding inside the house... nothing's changed, but me. And I'm not pretending that that's a good thing; it's just the way it is.
I already feel tired, but I'll just assume this is due to the time change... I refuse to let myself be absorbed by what I've been running away from all these months.
I went to Romania; as I've said, I didn't feel at home back there, no matter the way I was judged for stating this. On a positive note, nevertheless, I had the chance to finally meet some of the people I had been talking to for a fairly long time, some of whom I had already gotten to consider friends. It was a very nice surprise to discover that I hadn't been wrong and that the virtual impression I had was not too different from the real one.
And last, but surely not least, there were, again, Cristina, Alessia, Gianluca and Sacha. They're always there, in my heart, so how could they not do their best in charging my batteries before coming back to Canada? Now and then I still get a strong ache that fills the emptiness in my stomach, but I'm learning how to deal with it.
There's one thing I know for sure: I'm tired of this virtual life... I need to live the real one :).

The Romanian Revolution - December 1989 - In Memoriam

I was almost 9. I do remember, but not enough, not even close to enough. I just know that every time I'd listen to an interview with some of the parents who lost their children during those days or see fragments that try to depict those events I'd cry. I'd feel... but I'd also ask myself what do the relatives of the fallen ones feel. I can't even say that I hope it was worth it, I can' even thank them... how could I ever thank someone for dying so that I could have a better life? My only prayer is for us to know how to put to better use what they left us.

Dumnezeu sa-i odihneasca!
God rest their soul!

P.S. Now is not the time to discuss the origins of the revolution. We've had 16 years and we'll have "a few" more to come. These days belong to THEM.


Via Ela Roseni - multumesc.

Dreptul la intrebari, dar nu si la pretentii

Ascultam emisiunea lui Robert Turcescu de la Europa FM. Problema discutata? Scandalul legat de nominalizarea lui Varujan Vosganian pentru postul de comisar al Romaniei in UE. Nu voi face comentarii pe aceasta tema, deoarece nu mi-as permite sa ma pronunt atunci cand nu se cunosc toate datele problemei. Daca acesta ar fi cazul, nu am mai avea de-a face cu controverse. E foarte adevarat ca m-am saturat de nenumaratele "dezvaluiri" care apar de fiecare data cand Romania se pregateste sa treaca intr-o noua etapa si ca nu inteleg de ce acestea nu s-au facut cu ani inainte, de exemplu cand Varujan Vosganian s-a impus pe scena politica. De ce l-as crede eu pe Liviu Turcu, un anonim pana de curand, care spune ca, daca e nevoie, isi va insoti afirmatiile de dovezi concrete? De ce nu prezinta dovezile inainte de-a aduce astfel de acuzatii? Probabil se bazeaza pe lipsa de credibilitate de care "se bucura" politicienii" in fata cetatenilor, care deja nu mai stiu cine spune adevarul si cine nu, asa ca aleg sa se indoiasca de toti... si, paradoxal, sa creada pe oricine, in acelasi timp.
Dupa cum spuneam, nu doresc sa analizez situatia domnului Vosganian. Nici n-as avea cum fara sa intru in teorii conspirationiste, si chiar nu am de gand sa fac asta. Ce anume m-a frapat a fost atitudinea ascultatorilor care intrau in direct. Este cam a treia emisiune pe care-o ascult si nu aud decat oftaturi, injuraturi mascate si lamentari neindreptatite. Concluzia majoritatii suna cam asa: "ce sa facem, dom'le, n-avem de ales, isi bat joc de noi dupa bunul lor plac!". Saracutii si amaratii de noi! Eu spun mereu ca avem nevoie de lideri din diverse domenii care sa ne mobilizeze, sa ne scoata din lancezeala asta in care plutin de atatia ani si sa punem osul la treaba. Ca nu stiu cum ar putea aparea anumiti reprezentanti onesti, care sa nu scape din vedere rolul pe care ar trebui sa si-l asume si care sa ne inspire incredere, e deja o alta problema. Incerc macar sa pastrez ideea (nu ca n-am avea destule).
M-a deranjat in mod deosebit mesajul unei ascultatoare din Italia, care spunea ca nu crede sa se rezolve ceva prin intrarea in UE. Se plangea ca romanii din strainatate spera sa se amelioreze situatia, ca de-abia asteapta sa se intoarca in tara, dar vad ca exista slabe sperante. Imi venea sa sparg boxele!!! Cum adica, romanii din strainatate spera sa se transforme Romania intr-o patrie primitoare, in care sa curga berea si sa creasca micii in copaci, pentru ca ei sa poata reveni? Nu-i asa ca e foarte simplu sa astepti ca ceilalti sa rezolve ceva si sa le critici mereu actiunile? Ce drept ai tu sa vii cu astfel de pretentii cand nu participi cu nimic la evolutia Romaniei? Da, ai trimis ceva bani rudelor, ai venit vara si ai cheltuit mii de dolari pentru a arata cat de bine o duci in strainatate, dar nu imi spune acum ca ai facut-o pentru a ajuta economia tarii, ca nu prea te cred.
Nu spun ca eu nu mi-as dori sa fiu langa mama, ca nu ma gandesc zi de zi cum sa fac pentru a ajunge mai aproape de ea pentru ca nu mi-am dat seama la momentul potrivit unde plec si cat de greu de suportat va fi distanta. Caut modalitati de-a ne muta in Europa doar din aceasta cauza. Dar asta nu inseamna ca voi emite pretentii, ca voi incepe sa arunc cu noroi pe imaginea Romaniei si-a celor care au ramas acolo din diferite motive. Ma simt de multe ori prost cand mama imi spune ca poate in cativa ani ne vom putea intoarce acasa, dupa ce se va stabiliza situatia. Eu am ales sa plec, si nu regret asta... regret doar ca am ajuns atat de departe (si aici ma refer strict la miile de kilometri ce ne despart). Nu pot incepe acum sa critic eforturile romanilor (sau lipsa lor); nu-i pot acuza de faptul ca nu sunt in stare sa-mi presare calea cu petale de trandafiri pentru ca eu sa ma intorc. Tuturor ne este mai bine acasa, dar trebuie sa fim capabili sa ne acceptam alegerile si urmarile acestora. Nu spun ca nu s-ar putea sa ma intorc acasa, as da dovada de ipocrizie, dar stiu ca as face-o cu capul oarecum plecat, fara aere de persoana sosita din Canada sau de stiu eu unde si fara pretentia de-a ma bucura de roadele muncii celorlalti fara sa contribui si eu intr-o oarecare masura.

"Definition"

As you might know, Fridays I work as a lab monitor. One of my overwhelming duties is to count the two students who use the computers every half hour :P. The thing is, the monitor who worked on Wednesday saw there were no more papers left for the job. He must've gone to Carla (Jerry's - our "boss" - replacement at this campus), who.. well, this is where what the monitor wrote on the last piece of paper comes in; please let me know if you could give a more precise definition of the word "bureaucracy" :)) (not that this is the case) :

"Last page. Get more copies :) . Asked Carla, she asked me to ask Jerry who will ask Carla to print more out. If it's Thursday and there are still no sheets, ask Carla to ask Jerry to ask me to ask myself... why?"

P.S. I changed the names only because I didn't ask for their permission and I don't know whether it would be fair. They don't even know I have a blog, anyway... lol.

Mandrie de roman

Da, am si momente in care simt asta :) (cu toate ca, preluand ideea descoperita intr-un eseu, faptul ca fac parte din aceeasi natie cu un geniu nu mi se datoreaza si nu face sa-mi creasca valoarea)! Sunt foarte incantata ca in revista de limba spaniola a universitatii pe care o urmez va aparea poezia Glossa, scrisa de Mihai Eminescu... in versiunea originala si tradusa... vrem totusi ca cei ce-si vor arunca privirea pe ea sa inteleaga ceva :) . Vor aparea si cateva cuvintele despre marele nostru poet, precum si o poza din Romania pe care o va alege Pablo (multumesc mult de tot, i-au lasat o impresie foarte buna, ar fi vrut sa le puna pe toate... de parca m-as mira! :) ), cel care a venit cu ideea unei editii multiculturale. Ca fapt divers, revista este de asemenea trimisa pe la diferite scoli si cercuri literare din America de sud... sa se mai auda si de Eminescu, nu numai despre cat de hoti si de nenorociti sunt romanii! Cam asa ar arata varianta in spaniola:

Glosa

El tiempo pasa, el tiempo viene,
Todo es viejo y todo nuevo;
Qué es lo malo y qué es lo bueno
Pregúntate y considera;
No esperes y no tengas miedo,
Lo que es ola como la ola pasa;
Si algo te apetece, si te llaman,
Quédate frío delante de todo.

Muchas pasan por en frente,
En el oído suenan muchas,
¿Quién se las recuerda a todas
Y se quedaría para escucharlas?
Quédate a un lado
Para encontrarte a ti mismo,
Cuando con ruidos vacios,
El tiempo pasa, el tiempo viene.

Que ni mueve su lengua
La balanza fría del pensamiento
Hacia el segundo que cambia
Para crear la mascara de la felicidad
Que nace de su propia muerte
Y tal vez dure un momento;
Para quienes la conocen
Todo es viejo y todo nuevo.

Imagínate que en el mundo
Eres un espectador de teatro:
Aunque uno interprete cuatro papeles
Tú adivinarás su cara;
Si se queja, si se pelea,
Tú te quedas en la esquina contigo mismo
Y entiendes de su arte
Qué es lo malo y qué es lo bueno.

El futuro y el pasado
Son los dos lados de una hoja de papel
Quien sabe aprenderlos
Ve en cada final un principio;
Todo lo que ya fue o será
Ahora lo tenemos todo,
Pero no olvides su inutilidad…
Pregúntate y considera.

Porque todo lo que hay
Se somete a las mismas reglas,
Y desde hace miles de años
La gente está alegre y triste;
Otras mascaras, la misma pieza,
Otras bocas, la misma gama,
Engañado tan a menudo,
No esperes y no tengas miedo.

No esperes cuando ves a los pillos
Haciendo un puente hasta la victoria,
Te dejarán atrás las papanatas,
Aunque tengas una estrella en la frente;
No tengas miedo, aun si muchos
Quieran agacharse,
No te conviertas en su amigo:
Lo que es ola como la ola pasa.

Como una canción de sirena,
El mundo estira brillantes mallas;
Para cambiar los actores en la escena,
Te atrae en remolinos;
Escabúllete por afuera de las cosas
Ni tomes en cuenta,
Desde fuera de tu camino
Si algo te apetece, si te llaman.

Si te tocan, apártate,
Si maldicen, cállate la boca;
Por qué insistir con tus consejos
Si conoces el limite de los demás;
Digan todos lo que quieran,
Pase por el mundo quien sea;
Para no tenerle cariño a nada,
Quédate frío delante de todo.

Quédate frío delante de todo,
Si algo te apetece, si te llaman;
Lo que es ola como la ola pasa,
No esperes y no tengas miedo;
Pregúntate y considera
Qué es lo malo, qué es lo bueno;
Lo todo es viejo y lo todo nuevo:
El tiempo pasa, el tiempo viene.

From Bananas to...

We bought some bananas last week. We hadn't bought any in a while... they just sit there and go bad. Back home, when my mom would surprise me with 2 or 3 bananas, I would eat them at once, leaving just one, so that the "pleasure" could last longer. I don't like bananas anymore... I can eat one whenever I feel like it.
Tomatoes have no taste, it feels just like eating air. There are the cherry tomatoes, it's true, a shy remembrance of the ones from my grandmother's small garden.
I'm reading a book; it feels so great to be getting back to my reading... but my eyes hurt! Yeah, I'm talking about an e-book. Hey, it's great to have this posibility, I'm very grateful to the person who offered me this "gift"... and yet, my eyes hurt.
I need to do a research paper for one of my classes. Once again, we're not allowed to use any printed materials, all our documentation has to be taken off the internet. God, how I hated all those hours I had to spent in the library, reading tens of pages of dusty books and writing my papers by hand!* It doesn't matter that I felt I learnt more that way, the method is no longer used, so it must've been bad.
I don't know who my neighbours are. I sometimes run into people I've seen before, so I throw a "bonjour, ça va bien?" and keep on walking... I wouldn't want that person to think that I actually care what their answer is or make them feel uncomfortable.
I have 4 buddies at school. I don't know the names of my other colleagues (except for 2 or 3 with whom I had classes before). Maybe I'll get to learn a few more by the end of the semester.
I met a Romanian girl yesterday; our talk consisted of questions such as "how long have you been here for?", "where do you live?" (translated, that means "do you own a house?"), "what program are you in?" and the eternal "see you around".
People around me say that I'm lucky to be speaking four languages (hardly, mind you!). I suppose that things such as the fact that I'll always have an accent, that this is what I've been concentrating on for the last 15 years or that it's always going to be more difficult for me to get a job than for someone who "only" speaks two languages, but was born here, are not important. The main point is that I'm lucky!
So what? The sun is still shining (although it looks like it's going to rain, but I don't mind that, since I've actually become fond of the clouds' tiny love letters), I still love cherries, I still have a favourite blouse and a pair of shoes that I'll wear either until they don't fit anymore or until I can stick my fingers through them, I still prefer old photo albums to "MyPhotos", I can still enjoy the smell of flowers, I still love to smile and, most importantly, I have micul.

*Note the sarcasm.

Idei preconcepute?

La ora asta ar trebui sa termin de citit "Paludes", de André Gide, dar cum lenea si-a facut din nou simtita prezenta (o influenta puternica asupra starii mele are si faptul ca este in limba franceza), am rasfoit cateva blog-uri pe care n-am mai mai poposit pana acum. Am dat de cel al lui zoso, printr-un link de la LittleBro (nu ca LIGHTNING nu l-ar avea, pare a fi un blog foarte popular :) ). Interesant, amuzant, uneori stresant (putin, putintel)... e placut sa-l citesti. Mi-a atras atentia in mod deosebit un post de pe pagina a doua, intitulat axe click, din care am aflat faptul ca Axe e "parfum de tarani". S-a nimerit ca mie sa-mi placa foarte mult Axe, dar chiar nu m-am simtit vreodata taranca din cauza asta (am I in denial? :P ). Nu cred ca voi intelege vreodata pe ce ne bazam cand facem distinctia intre un parfum de tarani si unul de domni, de exemplu. Atata vreme cat cel care-l foloseste face dus in fiecare zi si nu altereaza parfumul cu miasme personale, nu vad nicio problema in a folosi Axe, Denim, Brut, Old Spice sau mai stiu eu ce alt deodorant ii este pe plac. Mi se pare ca acest mod de gandire are legatura cu nasucul unora, intr-adevar, dar nu in ceea ce priveste sensibilitatea, ci altitudinea sa ;). E posibil sa ma insel, evident, si chiar sper sa fie asa.
Postul lui zoso m-a dus cu gandul la cele 8 luni petrecute de mine in Romania in perioada 2003-2004 (nu c-ar avea vreo importanta anii). Chiar daca fusesem avertizata ca nu ar trebui sa spun chiar tot ce am facut eu pe-aici si prin State, eu am hotarat sa spun adevarul, fiind chiar revoltata la gandul ca cineva ar putea avea ceva impotriva diferitelor mele job-uri. Si asa incepu Mirela sa raspunda intrebarii primite de la fiecare cunostinta revazuta, si-anume "Ce faci acolo?", prin a spune ca in New York a muncit in restaurante, iar in Montreal a cules capsuni pentru o vara si acum face curat in case (mi se promisese ca voi avea postul asigurat la intoarcere, deci, teoretic, inca lucram acolo). De la cuvantul "cules" fetele interlocutorilor capatau trasaturi de balada: ochii se mareau, narile vibrau, chipul se-nrosea, mana tremura. Unii erau jenati, nestiind ce replica sa-mi dea si gandindu-se la rusinea adusa familiei :)))), altii chiar ma intrebau cum am putut sa las Romania pentru asa ceva? Dupa cateva experimente de acest gen am devenit mai rezervata, bagam la inaintare faptul c-am lucrat secretara + un fel de contabila intr-un restaurant. Este adevarat ca au fost catorva persoane carora le-am spus cu o placere sadica cu ce m-am ocupat :D . Buuuun, trecem si peste asta.
In Romania nu puteam lucra, deh, n-aveam una, n-aveam alta. Am dat cateva meditatii unor fete deosebite care mi-au ramas foarte dragi. Si totusi, ma plictiseam, nu pot sa stau chiar degeaba. Asa ca mi-a dat prin cap sa ma angajez la tarabe numai ca sa treaca timpul mai usor. Mama, saraca, ar fi vrut sa ma vada afara din casa (in sensul bun, evident), sa am o ocupatie si sa nu mai plang dupa micul meu. Stia ca m-as simti bine sa fac asta, cand eram mica si aveam gradina mergeam cu trei legaturi de ceapa si doua de marar la piata, sa le vand, atat de mult imi placea. Dar imediat a aparut problema "ce-ar spune lumea?". Am impartasit ideea mea catorva persoane si reactia lor m-a convins (din pacate): "Eeee, nu se poate, de ce sa mergi acolo, stai prost cu banii?" sau: "Mirela, te vede lumea, te cunosc atatia (unde era V.I.P.-ul!!), o sa te vorbeasca." Am renuntat la gandul de-a vinde la tarabe, dar tot m-am angajat la o mica sala de Internet. Si pe-acolo au trecut cunoscuti: unii au fost bucurosi sa ma revada si nu s-au preocupat de altceva, altii se cam minunau de "serviciul" meu, dar deja nu imi mai pasa. Intr-o zi a venit un domn in varsta care m-a rugat sa-i transcriu ceva si cat a stat acolo m-a pisat la cap: "Vezi, daca faceai facultate, nu ajungeai sa lucrezi aici!" si alte lucruri de genul asta. Nu m-am obosit sa-i povestesc viata mea, doar am tastat cat de repede am putut ca sa plece odata :P.
Un ultim lucru: nestiind franceza, cand m-am intors in Montreal m-am angajat la un magazin cu produse de $1. Romanii se uitau cam ciudat la mine, dar majoritatea nu spunea nimic enervant, aceptam comentariile cu un zambet si-o eventuala ridicare din umeri. Am retinut o doamna care s-a apucat sa-mi planga de mila: "Vai, mama, aici ai ajuns sa lucrezi?! Pentru asta ai plecat din Romania?". Atunci eram deja studenta, asa ca n-am mai suportat: "Doamna, sunt studenta la Concordia, aici muncesc part-time." (ma simt cam prost c-am facut asta, dar, deh, eram mandra ca doar ce fusesem acceptata). "Oooo, asa da, bravo!" I s-a luminat instantaneu chipul :P. Au mai existat destule incidente de acest gen, dar postul acesta e, din nou, mult prea lung.
Am pornit de la blog-ul lui zoso... am ajuns aici. Nu vreau sa fac alte comentarii, e deja prea mult si cred ca se intelege care este opinia mea din ceea ce-am scris mai sus.

P.S. Daca tot am vorbit despre blog-ul lui zoso: http://zoso.rockmania.net/

June 16... so many things...

First of all, "happy birthday!" to a good friend... I really hope he'll enjoy himself and feel much better.
Second of all... I received an e-mail from Spain, in which they were letting me know that I got accepted into the study exchange program :). I just need to send a few more forms and make sure they know I'm going there for only one semester... they kept on talking about September... I would be arriving in January, which was stated on my application. Eh... I always find reasons to worry, but I'm not going to do it this time. I'm way too happy about the news, I've been dreaming about going to Spain for about 15 years, give or take. It's incredible! I can already picture myself there, although it all seems surreal, at the same time... the only sad part is that micul meu won't be there with me... and I might not take that as well as I'm hoping. Besides, I'll be there, doing what I've always wanted to do, while he'll be here, working and thinking about me :(. I hope he knows how much I appreciate his encouragement and his lack of selfishness... if anything, I could be acused of being selfish. Uff... this is not a caprice... it's something very important for our future... yes, OUR future... maybe we'll eventually move to Spain :))). We shall see... let's stick to the facts, for now. To sum up... this is great news!
In the third place... it's been six years today since I left Romania. Memories.. lots of memories... I always look back, but on the 16th of June I have a stronger tendency to do that. I remember so many things... the way I said "good bye" to Constanta, to my friends, to Irina, my best friend, to my mom and grandma... to Romania. I was extremely happy that day... hey, I was leaving for the States! I was dreaming... Even though most of my dreams haven't (yet, maybe) come true, I can't say that I have many regrets. I would do the same, all over again, at least only for the fact that these steps lead me to micul meu. He wasn't part of my dream, but he made my reality a much sweeter one :). I didn't know I needed him, I wasn't even looking... I didn't think he existed... but micul meu was there... and now is here :). Ehh... I'm now listening to Vama veche... when I left, my friens gave me a tape with their songs... and they wrote very nice things inside the covers. Those were such nice times...! Unfortunately, I've lost contact with everyone, except for Raluca... I miss them... and I miss Irina a lot, too. Uff... now I'm going to start crying... I guess these are happy-sad tears... they comfort me :).
I've also talked to my mom... she was sooo happy about my good news! I reminded her about the "anniversary"... and she became sad... but didn't want to show me :). I know how much she misses me... that's one of the most important reasons for which I would like us to move to Spain. She said that she shouldn't have let me go... I know what she means... she always says that, and it has nothing to do with her not wanting me to have a nice life.
Ufff... I'm still happy about Spain, but now I'm swimming in my memories :)...