N-am chef sa dau un titlu

De multe ori am spus ca ma bucur pentru faptul ca am inceput acest blog, aducand diverse motive, mai mult sau mai putin relevante. Inainte sau dupa ce am facut aceasta afirmatie m-am lansat intr-o tirada inutila, intesata de elemente total neinteresante din viata mea. Am vorbit fie despre o excursie in care am plecat intr-un weekend, fie despre ce spune un test neinsemnat despre personalitatea mea. In cateva posturi mi-am descoperit gandurile, simtind apoi ca prin acest pas riscant nu am facut decat sa permit moliilor banalului sa-si croiasca drum prin peticele fiintei mele.
Acum imi dau seama cat de tare m-am inselat - in acest moment o multitudine de ganduri si sentimente contradictorii imi strabate fibrele, astfel incat ma vad nevoita sa construiesc acest post in stilul care m-a consacrat... o pura transcriere lipsita de coerenta a ceea ce se petrece acolo, undeva. Nu am inteles ca eu nu am nevoie de un blog. Da, am nevoie sa ascult, am nevoie sa vorbesc, am nevoie de un loc in care sa ma pot retrage pentru... da, pentru a fuma o tigara atunci cand piticii de pe creier isi cer doza de nicotina (fapt divers - Florin Chilian are un cantec, "Zece", la care am ajuns sa tin foarte mult... ciudata exprimare referitoare la un cantec... de fiecare data cand aud versul "Si piticii din poveste" ma gandesc la piticii de pe creier), am nevoie de aer pentru a respira... suna banal, dar am descoperit ca ma descurc foarte bine in lipsa altor elemente ce-ar putea parea esentiale, cum ar fi mancarea si somnul... am nevoie de vesti bune, am nevoie de muzica, am nevoie de cartela de metrou, am nevoie de pixuri... dar nu am nevoie de un blog. Daca vreau sa comunic ceva cuiva, o pot face prin diferite mijloace... exista iesiri, exista mess, exista telefon... nu am nevoie de un blog public pentru a inventaria nimicurile din viata mea. Ceea ce este foarte important nu poate fi scris, din principiu, intr-un blog... nu vrem s-o dam in patetisme, in fraze alunecoase, in confesiuni... fata de cine si de ce? Am observat la mine tendinta de-a scrie cateva randuri aici de fiecare data cand sunt bucuroasa de ceva, cand ceva ma impresioneaza, cand sunt trista (dezvaluirea zilei... I'm human), cand langa mine nu exista cineva dispus sa ma asculte sau cand ma confrunt c-o problema despre care vreau si nu vreau sa vorbesc. OK, pentru toate aceste stari exista cel putin o alta solutie: daca sunt atat de bucuroasa, pot astepta pana ajung langa cineva care chiar este interesat si ii pot spune direct despre ce e vorba; asta se aplica si momentelor in care ma impresioneaza curcubeul format deasupra unei cascade; daca nu e nimeni in jurul meu care m-ar putea asculta... so what? Maturitatea se obtine si prin inghitituri in sec, astfel ca ar trebui sa fiu capabila sa-mi fac singura ordine in idei, fara a topai ca o vrabie speriata in cautarea unui refugiu. Problema despre care nu sunt dispusa sa vorbesc? Atunci ce naiba caut pe un blog public? Si-asa ma voi opri la timp si voi incepe sa insir aberatii pentru a mima exteriorizarea de care am nevoie. Cum ar fi posibil sa transform acest blog intr-un esafod al lasitatii mele, al incapacitatii de-a refula gandurile ce ma nelinistesc? Just deal with it! (si-aici apare dracusorul care intreaba "cum?"... well, what can I say... 25 de ani, om, una, alta... ai o problema daca nu stii cum).
Si mi-am pierdut sirul gandurilor... doar pentru ca, evident... si aici poate ar trebui sa scriu ceva, dar iar nu mai stiu ce... autocontrolul isi intra in rol, in sfarsit! Gata, stiu.. daca scriu aici nu inseamna ca mamaita se va simti mai bine, ca imi voi redacta eseul in franceza cu mai multa usurinta, ca voi descoperi vreo solutie pe care sunt incapabila s-o identific sau ca intamplarile cotidiene vor capata relevanta... exemple...
Concluzie: nu am nevoie de un blog.
Asta nu inseamna ca nu exista posibilitatea de-a reveni peste cateva zile si de-a o lua de la capat... din nou, I'm human.
Si tot n-am scris despre raidurile din Statele Unite...