Copilul femeie sau femeia copil

Ma intreb uneori daca exista o anumita varsta la care ajungi sa te simti femeie. Sau care e doza ideala de copilarie pe care s-o porti mereu in suflet. Ma aflu intr-o peioada destul de incerta pentru mine: teoretic, nu mai sunt un copil, dar nici femeie nu ma pot numi. Sa fie ceva in neregula cu mine? Peste tot pe unde m-am aflat in compania altor tineri mi s-a spus "nebuna". Se refereau la moacele mele ciudate si uneori amuzante, la glumele pe care le faceam, la bucuria pe care o manifestam fata de cele mai simple lucruri, la usurinta cu care dadeam in mintea copiilor. Ma simt de multe ori ca un copil, si nu neaparat in sens pozitiv. Si totusi, ma confrunt cu probleme care n-au nimic de-a face cu povestile cu zane si printisori. Uneori ma simt imbatranita, obosita, dar asta se intampla mai rar de cand m-am intors din Spania. Din cand in cand simt nevoia unui compliment care sa nu contina nuante infantile; acum le obtin pe strada, dar eu as avea nevoie sa vina din alte parti. Eu sunt cea care danseaza in timpul cursurilor, care face glume cu toata lumea, care vorbeste cu voce de copil, care incee sa topaie pe strada fara vreun motiv aparent... dar tot eu sunt cea care petrece cate o ora, doua, aranjandu-si parul, punandu-si machiaj, cea care poarta tocuri si uneori se imbraca elegant, cea care intra in magazine in cautare de noi haine... Uneori as vrea doar sa mi se recunoasca si accepte ambele fatete.