Amintiri blegoaseM-am indragostit de Mircea Eliade in liceu, ca multi adolescenti, probabil... sau poate mai tarziu decat unii; devoram orice carte pe care puneam mana. Am omis cateva titluri esentiale, dar mai este timp... nu mult, si totusi mai este. Intr-o zi am vazut pe un stand trei volume continand "proza fantastica". Cat de mult mi le doream! Stiu ca puteam merge la biblioteca, si-asa citisem deja cateva dintre operele din respectiva categorie, dar le doream pentru mine, sa le pot reciti de cate ori am pofta sa visez (urat obicei, ca tot veni vorba)... si aveam atata nesat! Acasa stiam ca nu mai avem bani pentru asa ceva, si nici nu era perioada Sarbatorilor de iarna, in care buzunarelul meu se ingrasa substantial, dar eu voiam acele carti! Am mers la mamaita, fara ca mama sa stie, i-am povestit oful meu si am primit "imprumut" banutii pe care-i puteam schimba pe acea comoara. In vara am inceput sa muncesc si i-am dat banii inapoi mamaitei. Doar pentru ca era datoria mea, ma simteam matura, eram mandra sa dovedesc ca ma pot descurca "singura". Eram atat de bucuroasa ca i-a primit, dupa repetate insistente! Mamaita a fost mereu acolo.
Eram in clasa I, la festivitatea de sfarsit de an. Primisem coronita, impreuna cu alti 4 colegi. Am luat mandra laurii, am imortalizat momentul si m-am indreptat spre poarta, impreuna cu mama si tata. Eram cea mai mare impiedicata, genunchii mei machiati stateau marturie, asa ca nu am ezitat sa ma-nfrupt din prima piatra iesita in cale. Si ce daca? Eram vesela, primisem coronita... dupa care am primit o palma, pentru ca nu ma uitam pe unde merg (am spus ca nu e bine sa visezi/ sa fii cu capu-n nori!). Nu am mai facut poze dupa aceea.
Parintii mei fumau. Eu nu... aveam 10 ani, vorba ceea! Stiam ca tutunul dauneaza si nu intelegeam ce inseamna dependenta, cu exceptia celei fata de afectiune (destept copil, ce pot spune? Right.). Am zis sa le fac un bine, asa ca le-am aruncat vreo 20 de pachete de tigari la galeata. Dupa care am dus gunoiul :D.
In noiembrie 1999 am castigat o excursie in Budapesta. Unul din momentele mele de noroc pur... si chior, bine, fie! Am plecat cu un grup maricel, in care ar fi trebuit sa fie si "perechea mea". Big lol! Eu eram cu gandul la haladuiala, nu la potriveli, dar acolo, undeva, mi se paruse interesanta si "perechea". Era matur, ca si mine (evident!), fotograf (va dati seama ce poze superbe as fi avut din Budapesta :P!), inalt, arata cam bine... nu ar fi fost neaparat o companie deranjanta. Inainte ca eu sa am ocazia sa observ ca nu vine, o foarte amabila domnisoara, de care ma apropiasem (ziceam eu), ma instiinteaza ca el i-a spus ca a mai fost la Budapesta si nu-l tenteaza sa mai mearga - toti erau din Bucuresti si se mai intalnisera la cateva iesiri. Desigur ca Mirela a inteles din asta ca nu-l interesa sa mearga cu minunata sa "pereche". Si ce? Credeti ca nu m-am simtit super in capitala Ungariei? Am uitat instantaneu (practice makes perfect) si am petrecut unul dintre cele mai frumoase weekend-uri. In ianuarie primesc un telefon: "Buna, Mirela! Ce faci weekend-ul viitor?" Era "perechea". "Aaaaaa... aaaaa... poftim?" "Da, ce faci in weekend?" (O sa vorbesc cu cineva de la Spitalul 9 sa vedem cum te pacalim sa-ti cauti cazare acolo pentru cativa ani, asta o sa fac!) "OK... ma duc la o zi de nastere si tocesc". "Cum? Nu mergem la Budapesta?!" Deci... el anuntase ca nu poate merge atunci si va pleca cu grupul urmator si ii rugase pe organizatori sa-mi spuna si mie, poate mergem impreuna. Le ceruse telefonul meu, ei au spus ca nu-l dau (mi s-a confirmat, doar nu credeti ca inghit galusti cu lopata :D), iar domnisoara amabila despre care vorbeam i-a spus ca nu are numarul meu, pana cand insistentele lui (shock, I know!) au facut-o sa-si aduca aminte ca il are intr-un carnetel prafuit ascuns prin lavitele din pod, dap. De ce nu i-am dat eu numarul din start? Asta-i alta poveste tipica mie :P. Deci, da...
Luasem 10 la prima mea teza, in clasa a 5-a, asadar. Era luna decembrie si cu o zi inainte se pornise un viscol infiorator, mijloacele de transport renuntasera de mult sa anime strazile, astfel ca ma dusese mama la scoala cu taxiul. Imi pregatise o sacosica in care aveam hainute pentru ziua urmatoare; instructiunile spuneau sa merg la mamaia, care locuia chiar vis-a-vis de scoala, si sa raman acolo peste noapte. Dar luasem 10 la teza! Cum sa nu-i impartasesc bucuria asta mamei?! Astfel ca am luat-o frumos pe jos, cu gluguta stransa pe cap si ochii inchisi in fata zapezii furioase (tot iubesc zapada, nu era vina ei, o invatase vantul la rele), de la Brotacei pana la scoala mamei... vreo 5 statii lungute de tramvai. Am ajuns dupa vreo ora jumate, parca, intr-un grad mai mult sau mai putin avansat de congelare, dar fericita! Reusisem! Pe mama a incercat-o asa, o senzatie de lesin, dar simteam si ca este putin mandra de mine, dincolo de teama unei pneumonii (cand venea vorba de-a atrage boli, eram maestra). Problema era ca nici taxiurile nu mai circulau si eu trebuia sa merg a doua zi la scoala, asa ca tatal meu a fost nevoit sa stranga din dinti si sa ma duca pe jos pana la mamaia... n-as vrea sa mai repet drumul de intoarcere :D! Cu toate astea, as face acelasi lucru si astazi: as urca din nou acel deal prin viscol pentru sentimentul cald ce ma asteapta dincolo. Mai ales ca acum m-as putea intoarce singura, daca ar fi nevoie.
In ultimele luni m-am straduit sa-i gatesc sotului felurile sale preferate, avand in vedere ca in curand voi pleca si el nu este pasionat de invartitul tigailor sau de aburitul oalelor. Am ales sa fac pui in stil Honolulu, dar am uitat sa cumpar ardei copti, unul din ingredientele esentiale. Cum acesta se adauga la urma, am pregatit mancarica si, pe mla ora la care stiam ca va sosi de la munca, i-am dat un apel, cerandu-mi scuze ca-l rog sa faca efortul de-a culege de la magazin un borcan de ardei copti.
